Inca din zilele imediat urmatoare inundatiilor, pana astazi, am stat de vorba cu un mare numar de supravietuitori ai catastrofei din 20 iunie 2006, de la Tirlisua. La inceput, ca sa le ascult durerea, apoi sa ma documentez pentru cartea ,,Tirlisua intre necunoscut si dezastru", iar astazi pentru ca oamenii, nu pot sa uite ce li s/a intamplat si vreau inca sa povesteasca. De altfel, cand ma documentam pentru editia a II a a cartii, unii localnici ma cautau si imi spuneau ,,hai sa-ti povestesc, ce mi s-a intamplat, scrie si despre mine!". Uneori insa, durerea celor care povesteau era atat de mare, incat, imi luam notite cu lacrimi in ochi.
Am fost intrebata de catre un reporter Antena1, daca a fost greu sa scriu, impreuna cu fratele meu, aceasta carte. Da, a fost foarte greu si nu pentru ca nu m/as pricepe la scris, ci pentru ca trebuia sa scriu despre durerea rudelor, vecinilor, oamenilor, alaturi de care am crescut. Trebuia cu alte cuvinte sa scriu despre tragedia care s/a abatut asupra satului in care m-am nascut, pe care il iubeam si pe care nu il mai recunosteam, dupa potop. Oricum, scrierea cartii a fost ca o descarcare si pentru mine, pentru ca am suferit alaturi de cei care si/au pierdut rudele, unii dintre ei, apropiati sau vecini.
Marturiile care m/au impresionat cel mai tare, din zecile pe care le/am auzit, vreau sa le redau, in cele ce urmeaza; cititi-le ca pe o lectie de viata, ca si pe o experienta nefericita a unor oameni nevinovati, pe care natura s/a razbunat nemilos:
,,Ma aflam in curtea casei si auzeam strigatele de disperare ale oamenilor, urcati pe dealurile satului. Nu am realizat, in primul moment, ce se intampla, dar am inteles din strigatele lor, ca este ceva legat de apa. La scurt timp, nenorocirea s/a produs: apa a crescut rapid, a inceput sa imi umple curtea si la scurt timp si casa. Era doar inceputul, pentru ca in minutele urmatoare, am vazut, fara sa cred ca poate fi adevarat, cum valul urias aducea cu el copaci intregi, bucati din asezarile omenesti, masini si chiar fiinte omenesti. Priveam inmarmurit cum pe o scandura era purtata de val, o fetita care striga disperata dupa ajutor. Fara sa realizez ce fac, m/am aruncat in mijlocul viiturii, incercand sa o salvez, dar fara nici o izbanda, pentru ca apa imi ajugea pana la gat, iar pe vale se apropia o gramada uriasa de lemne, amenintandu/ma si pe mine. M/am retras cu greu, prinzandu/ma cu mana de stalpul unor porti, dar cu privirea dupa fetita care continua sa se zbata in valuri. Dupa retragerea apei, am revenit acasa, unde am vazut cum toata munca mea de o viata, a fost distrusa intr/o clipa. Peste toate greutatile o sa pot trece, dar uneori, ma bantuie umbra fetitei ,pe care nu am reusit sa o salvez" (Mircea Sigartau);
,,As da orice sa aflu macar o mana, ceva sa stiu ca este a Gabrielei... " (Curtusan Gavrila, tatal fetitei de 10 ani disparuta in inundatii, corpul micutei nefiind recuperat nici azi; la inundatii a murit si mama acestei fetite);
,,N/am mai putut sa dorm o noapte linistit, din acea zi. Nici pana astazi, nu mai pot. Ma mir ca nu am innebunit, ca mai pot judeca. Toata lumea ma intreaba, de ce nu am fugit, cand a venit apa mare. Pai, nu am stiut ca o sa fie chiar asa si cand am vazut cat e de rau, nu am mai putut face nimic. Putea sa duca totul, cum s/a si intamplat, numai nevasta mea sa ramana in viata" (Gheorghe Rus, sotul uneia dintre victime);
,,Cu frica in spate, ca gandul la Dumnezeu, m/am urcat intr-un pom aflat in curtea gospodariei. Priveam cu disperare cum apa creste rapid, inconjurand tulpinile pomului. Voiam sa strig dupa ajutor, dar mi-am dat seama ca nu are rost, deoarece peste tot erau oameni care faceau acelasi lucru si nimeni nu putea sa ii ajute. Totul mi se parea ca un cosmar, din care incercam sa ma trezesc. Ma gandeam, la un moment dat, ca apa o sa scada si eu o sa scap, dar in secundele urmatoare, viitura a smult pomul din radacini. Spre norocul meu, nu am fost dus de apa pe centrul viiturii si dupa circa 100 de metri, m-am lovit de marginile coastei. Cum apa era foarte inalta, am reusit sa ma prind de ramurile unui copac si astfel sa ma smulg din ghearele mortii" (Ghita Gaurean);
,,Ma tinem cat puteam de tocul de la usa, ca sa nu ma arunce afara, apa care facea vartejuri prin casa. Disperata, am inceput sa imi zic rugaciunile. Nu stiu cum le ziceam, cred ca nu le terminam, doar le incepeam" (Florentina Pasca);
,,Urcam pe deal, in timp ce pamantul ni se urnea de sub picioare, apele sunau, tuna si fulgera, incat credeam ca dealul o sa se pravale peste noi. Mi se parea ca sunt intr-un film de groaza. M-am uitat de cateva ori in spate, am vazut cum ne ducea grajdul si am crezut ca l-a luat si pe barbatul meu. Apoi am ajuns la o casuta de pe Dealul Bisericii. Erau multi oameni acolo, nu au incaput inauntru, unii au facut foc si au stat afara. Eu am stat tot timpul la picioarele unui pat si am plans tot timpul. Am plans si in urmatoarele 3 zile si nu am putut sa mananc nimic" (Mariuta Valean).
Marturiile de mai sus, sunt doar cateva fragmente care surprind trairile sufletesti ale localnicilor de la Tirlisua, suprinsi de inundatiile din vara anului 2006.
Si o sugestie: cand va suparati din lucruri banale, cand sunteti nemultumiti de lucrurile materiale pe care le aveti, ganditi-va, un pic, la oameni ca cei de mai sus. Caci, vorba unui vecin ,,acolo durere"!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu